Les dames de monsieur Caragiale. Des personnages incontournables de la dramaturgie roumaine

Institutul de Cercetare Multidisciplinară în Artă din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași în împreună cu Lectoratul de Limba și Literatură Română al Universității Libere din Bruxelles a organizat prezentarea Les dames de monsieur Caragiale. Des personnages incontournables de la dramaturgie roumaine susținută de cercetător științific dr. Ioana-Raluca Zaharia în data de 28 martie 2023, între orele 14:00 – 15:30 în cadrul Lectoratului de Limbă și Literatură Română de la Universitatea Liberă din Bruxelles, BSH Salle AY.2.105, 50 av. Roosevelt – 1050 Bruxelles.

Aristotel defineşte epicul şi dramaticul ca genuri în care sunt prezentate personaje în acţiune. Ceea ce le diferenţiază este modul în care avem acces la aceste personaje. Dacă în genul epic accesul ne este mediat de un narator, în genul dramatic personajele ni se prezintă direct, prin intermediul dialogului şi al acţiunii scenice.

Analizând personajul dramatic din punctul de vedere al artei actorului, care stă la baza prelucrării scenice a unui rol, vom încerca să descoperim modul în care personajul caragialian, construit ca o cvasi persoană, interacţionează cu celelalte personaje. Vom rămâne în limitele textului propriu-zis, analizând lumea lui Caragiale aşa cum ne este înfăţişată de creatorul ei.

Pentru a nuanța abordarea noastră, ne-am propus să analizăm în special personajele feminine, făcând apel la cronicile vremii, și alte referințe ale teatrului contemporan. În acest demers analitic, ni se pare potrivit să căutăm justa măsură între distanța, aproape insurmontabilă, dintre intenția lui I.L.Caragiale, așa cum reiese din textul dramatic și jocul propriu-zis al actorului, întruparea personajelor de hârtie. De aceea apelăm la analiza și la interpretarea «scenariului» scris de Caragiale – este termenul folosit de dramaturg însuși privitor la textele dramatice.

G.Ibrăileanu afirma că „lumea lui Caragiale concurează starea civilă”. Din masa acestei lumi se disting figurile, e drept tipizate, ale câtorva personaje, identificate cu numele lor, devenite, după un secol, aproape nume comune în limbajul cotidian. Zoe, Miţa, Veta şi Ziţa, rămân în memorie ca nişte persoane. Ceea ce le diferenţiază este însă faptul că, prin intermediul artei, ele devin persoane exemplare, cu funcţie referenţială în lumea reală. Raportarea se face la aceste personaje ca la nişte tipuri, modele, repere în comparaţiile critice. Iar agitaţia relaţiilor dintre ele concurează viaţa.

Şi nici nu poate fi altfel, de vreme ce teatrul, mai mult decât alte genuri literare, artistice în general, îşi propune să fie, prin specificul său, „viaţă condensată” între cuşca sufleorului şi scările din spate ale maşiniştilor. E o convenţie, un pact: textul de teatru reprezintă o ruptură în real. Este o proiecţie a realităţii, condensată şi intensificată ca printr-un mecanism optic. Iar I.L.Caragiale ştie mai bine decât oricare alt dramaturg român să regleze acest mecanism, astfel încât să-l oblige pe receptor la acutizarea privirii până la limita maximă, aproape dureroasă, a lucidităţii.